|
În secolul al xviii-lea în Țara Făgărașului existau numeroase mănăstiri mici, amplasate la marginea satelor, în pădure sau în locuri de pășunat. Erau un fel de sihăstrii sătești, care purtau numele localităților din apropiere. Nu se cunoaște cu exactitate când a fost ctitorită mănăstirea de la Dejani, documentele referitoare la aceasta fiind foarte puține. Mănăstirea apare în câteva însemnări pe cărți de cult de la începutul secolului al xviii-lea. În acestea apar numele a doi monahi: preotul Ioan din Iași – viitorul monah Isaia și preotul Dănilă din Dejani - viitorul monah Daniil. Istoria mai consemnează faptul că episcopul Inochentie al Râmnicului a dăruit un Triod (Râmnic,1733) schitului Dejani. Mănăstirea era atunci o modestă construcție de lemn, cu temelie din piatră. Locuințele călugărilor, mici colibe din lemn, se pierdeau în ascunzișurile pădurii. Doar o cărare de munte străbătea acest loc izolat. Obștea era constituită din 5-6 călugări cu viață aspră de pustnicie. În pomelnicul mănăstirii, alături de cei menționați anterior, mai apar și călugării Augustin și Ivanichie. Ca toate celelalte mănăstiri făgărășene, apărătoare ale credinței ortodoxe, mănăstirea de la Dejani a fost distrusă de armatele generalului Bukow, din ordinul împărătesei Maria Tereza, căzând victimă a luptei de catolicizare dusă de Imperiul austro-ungar în secolul al xviii-lea. Astfel în 1761 călugării de la Dejani au fost martirizați, doar câțiva fugind dincolo de munți, la mănăstirile din Argeș. La ruinele mănăstirii au venit de-a lungul vremii credincioși și preoți în pelerinaj, rugându-se pentru vremuri mai bune. |
